Dan Tomozei: „Mergi înainte” Dan Tomozei lucrează de mai bine de 10 ani la Radio China Internațional - China Media Group (CRI-CMG), cea mai mare instituție din lume cu emisie globală, programe și proiecte în 65 de limbi. În calitate de ziarist „independent” el trimite corespondențe către diverse publicații și are intervenții tv la diferite posturi naționale despre evenimente și aspecte ale vieții economice, sociale, politice etc. din țara „Marelui Zid”. În „Mergi înainte” (titlu ce ține de filosofia de viață a chinezilor), subintitulat „Jurnal de pandemie în China 2019-2022”, diaristul notează nu doar aspecte din viața personală, ci și experiențele trăite în recent-încheiata perioadă de pandemie, mai precis între 1 Decembrie 2019 (de ziua națională a României autorul ducând an de an tricolorul la Marele Zid) și 20 Februarie 2022, ziua încheierii Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing 2022. În cele 577 de pagini, Dan Tomozei face notații despre evoluția Covid-ului în China (țara cu peste 1,4 miliarde locuitori avea să înregistreze la final un număr mult mai mic de cazuri de infectare și decese decât în România și orice altă țară, prin folosirea unor vaccinuri proprii și mult controversata politică „zero-Covid”) acordând spații largi evenimentelor economice, politice, diplomatice, culturale etc. - locale, mondiale ori petrecute în România. Dan Tomozei este necruțător cu autoritățile românești care fac prea puțin pentru promovarea intereselor economice, culturale etc. în China, după cum critică și amestecul politicului în decizia medicală precum și modul de gestionare a pandemiei. Cititorul află lucruri interesante despre mersul economiei chinezești, problemele teritoriale, aspecte ale diplomației, cercetarea științifică, misiuni spațiale cu echipaje chinezești, politica internațională a Chinei etc., totul pe bază de cifre oficiale. O carte care are atât de multe informații încât nu poate fi povestită și care merită cu prisosință a fi citită.

Volumul „Prăbuşirea Casei Usher şi alte povestiri” cuprinde 10 texte (majoritatea scrise la persoana întâi) din prodigioasa creaţie epică a lui Edgar Allan Poe, în ciuda faptului că autorul a murit relativ tânăr (la 40 de ani). E. A. Poe este singurul autor american care a creat o formă literară nouă, respectiv nuvela poliţistă. Proza sa este una cu accente preponderent horror, acţiunea povestirilor şi nuvelelor sale fiind învăluită de un mister tenebros, ireal şi care deseori provoacă fiori, cu descrieri minuţioase ale unor trăiri de cele mai multe ori la limita macabrului ori a patologicului şi chiar depăşind-o. Autorul este un fin observator al comportamentului şi atitudinilor umane manifestate în conjuncturi misterioase, încărcate de o tensiune insuportabilă datorată unor situaţii stranii, pe care personajele sale parcă le caută cu obstinaţie ori nimeresc în ele din întâmplare. Angoasa, neliniştea, teama, teroarea existenţială sunt stările trăite şi încercate cel mai adesea de către personaje. Acestea se trezesc în împrejurări lugubre, inexplicabile, care frizează misticul şi paranormalul, lăsând impresia că nimeresc mai mereu într-o lume cu totul anormală, absurdă, de pe alte tărâmuri. Două exemple. Un general de brigadă, arătos, bine făcut, distins, plin de calităţi fizice şi intelectuale se dovedeşte a fi alcătuit dintr-o serie de „proteze” (picior, braţ, perucă, ochi etc.) reducându-se până la urmă la un „obiect” alcătuit din mai multe componente („Omul făcut bucăţi”). Soţia iubită care moare se va „încarna” după o vreme în trupul noii soţii a tânărului văduv, sufletul ei intrând în corpul acesteia („Ligeia” – proză care a şi stat la baza unui remarcabil film cu acelaşi titlu). Alte povestiri memorabile: „William Wilson”, „Crimele din Rue Morgue” precum şi cea care dă titlul volumului. O carte care îi va încânta pe iubitorii literaturii de acest gen.

„Vânturile”, recenta carte a lui Mario Vargas Llosa este o „povestire”, aşa cum scrie pe copertă, dar tot la fel de bine poate fi apreciată şi ca un eseu din tot mai mult cultivata în ultima vreme specie a distopiilor (deopotrivă în literatură, în producţiile cinematografice şi nu numai). Pretextul povestirii (relatată la persoana întâi) îl reprezintă întoarcerea acasă a personajului principal de la o manifestaţie de protest (fără efect) în urma închiderii cinematografelor Ideal din Madrid (oraş în care Llosa a „ales” să se petreacă acţiunea). În tot acest timp, autorul face, prin raportarea la „trecut” o radiografie la rece, resemnată a ceea ce a ajuns societatea într-un viitor nu prea îndepărtat; din câte se înţelege, căci nu este declarată în mod explicit, vârsta personajului este în jur de 100 de ani, deci totul s-ar petrece cam peste vreo 30 de ani distanţă de momentul actual. Lumea nu mai citeşte, nu mai merge la cinematograf şi în general nu mai participă la nici o formă de spectacol, care de altfel nici nu mai există. Oricine poate comanda unei maşinării să scrie un roman, muzeele au dispărut, iar tablourile şi sculpturile având suport material au fost înlocuite cu variante virtuale, digitale. De fapt, a dispărut tot ce era artistic înainte: balet, opera, literatura, muzica cultă. În schimb, se restructurează şi se îmbogăţeşte circul – metaforă evidentă pentru a marca frivolizarea vieţii care este dependentă de tehnologia „la purtător”, şi care trebuie tratată într-o notă comic-distractivă. Întoarcerea acasă este una cu peripeţii, autorul, amnezic, rătăcind până spre noapte în căutarea locuinţei (o „cămăruţă cu baie”) situate la etajul cinci al unui imobil cu tot atâtea etaje pe care trebuie să le urce, chinuitor, pe jos. Obosit şi deziluzionat, bătrânul (bolnav, deprimat) nu vede altă soluţie (unică şi izbăvitoare) în faţa „victoriei” tehnologiei asupra sensibilităţii, iubirii şi valorilor umane - decât în moarte, pe care o şi aşteaptă cu seninătate.

„Starul” este un actor tânăr, de numai 23 de ani, aflat în plin proces de afirmare. Yutaka Mizuno pe numele său, acesta se bucură de o anumită popularitate îndeosebi în rândul adolescentelor, mari amatoare de filme fără calităţi artistice deosebite (ritmul de turnare al acestora este cam de un film pe lună) dar în care acţiunea este împletită în mod strâns cu numeroase scene de dragoste care cu siguranţă le fac să viseze la o aventură cu el. Tânărul actor care joacă mai ales roluri de gangster al mafiei japoneze (yakuza) este vânat pentru autografe, primeşte scrisori cu propuneri îndrăzneţe, însă cu toate acestea îşi găseşte aleanul şi plăcerile sexuale doar în braţele asistentei sale de platou, Kayo Futoka, o femeie cu 10 ani mai mare decât el. Aceasta, deşi urâtă, nu face nici un efort pentru a şi-l ţine aproape, şi nu manifestă nici un interes ascuns şi nici nu depune „eforturi” pentru a-l seducere, iubirea lor venind pur şi simplu de la sine, printr-un mecanism pe care cititorul nu-l poate descifra. Sunt descrise diverse stări ale actorului (de la euforie la depresie – care merg până la gândul de a-şi dori moartea) care nu afectează însă nici viaţa şi nici cariera sa profesională. Lectorul va reţine cu siguranţă câteva scene remarcabile. Una dintre acestea este cea în care o actriţă începătoare, nemulţumită pentru că nu primea rolurile dorite dar şi îndrăgostită de Mizuro îi iese în cale acestuia în plină acţiune pe platou, stricând întreaga filmare. Străluminat de o idee, regizorul decide să-i încredinţeze lui Yuri Asano (numele tinerei) un rol de femeie nebună, pe care însă aceasta nu-l poate performa, motiv pentru care este dată afară. Din acest motiv, aceasta încearcă să se sinucidă, este salvată, apoi dispare pentru totdeauna. Roman (mai degrabă nuvelă) al frământărilor, traseului profesional şi al întrebărilor existenţiale, chiar dacă fără virtuţi stilistice deosebite, „Starul” va fi o lectură plăcută pentru de admiratorii celebrului scriitor nipon.

Constantin Boştină a fost timp de doi ani secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, un post inexistent în organigrama aparatului birocratic ce-l deservea direct pe conducătorul statului, dar înfiinţat în mod special pentru el spre a-i fi sfetnic de încredere în probleme general-economice şi de export în mod deosebit. Cartea „În ochiul ciclonului”, a fost concepută ca un (lung) interviu acordat ziariştilor Sorin Roşca Stănescu şi Alice Barbu. Aceştia însă au optat (iar C.B. a agreat ideea) pentru o „formulă” prin care răspunsurile au fost consemnate cursiv, lăsând impresia unei mărturisiri personale. Fiecare capitol (25, plus un „ultim capitol”) se deschide cu un incipit care, în scurte propoziţii enunţiative punctează ideile principale ale „confesiunii”. Şi tot ca o inedită formulă publicistică, capitolele se încheie cu o scurtă recapitulare a conţinutului lor. Pe parcursul cărţii sunt prezentate o multitudine de lucruri şi aspecte din activitatea la cel mai înalt vârf a politicii antedecembriste: modul în care erau luate deciziile, mici intrigi de culise, modul de negociere a contractelor economice internaţionale, poziţia României faţă de o serie de probleme ale contemporaneităţii, politica industrială, datoria externă, diverse grupuri de influenţă, deteriorarea economiei româneşti, rolul nefast al „revoluţiei culturale” după „Tezele din iulie 1971”, amestecul titularei „cabinetului 2” în probleme ce-i depăşeau total competenţa etc. Toate „mărturisirile” autorului sunt făcute în mod obiectiv, fără nici o implicare emoţională, fără „mânie”, fără pretenţii de „rezistenţă”, fără resentimente ori vexaţiuni. Chiar când prezintă aspecte neplăcute, greşeli etc. autorul reuşeşte să păstreze acelaşi ton neutru, strict informativ, fără judecăţi de valoare aprige, lăsând cititorul să aprecieze şi să judece singur. O carte interesantă, destinată celor interesaţi de istoria României anilor ’60-’80, cu prinzând informaţii de primă sursă, ca să zicem aşa.

Alex Ștefănescu este un critic literar cu un extraordinar simț al umorului. Nu doar că a scris o monumentală „Istorie a literaturii române contemporane 1941-2000”, plus numeroase volume prin care face o convingătoare și pertinentă pledoarie pentru lectură, dar este și autorul unor cărți care prin chiar titlul lor dezvăluie propensiunea sa pentru hazos, ludic, pentru tot ceea ce binedispune și care deja îl fac pe cititor să schițeze un zâmbet. Amintesc: „Jurnal secret”, „Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste.” „Un scriitor, doi scriitori” este un alt exemplu în spiritul ideii de mai sus. Volumul cuprinde un număr de 38 de texte (inițial publicate prin diverse reviste literare) dedicate tot atîtor confrați (inclusiv sie însuși!) și pline de o duioșie, civilitate, mensuetudine și condescendență pe care numai respectul și prietenia față de preopinent ți le pot da. Sunt rememorate cu umor întîmplări care i s-au întipărit pe retină și care sunt redate uneori în note intenționat îngroșate, pentru a spori efectul lor amuzant. De pildă: cu George Arion aranjează ca acesta să se deghizeze în cerșetor căruia A.Ș să-i dea cu mărinimie 200 de lei spre impresionarea Domniței, viitoarea soție a autorului; Ana Blandiana îi rămîne în amintire printr-un moment în care își pune cireșe la urechi, aducînd a „zeiță a livezii”; Emil Brumaru este nevoit să ceară o adeverință de la directorul Spitalului Socola – unde era „internat” fiindcă avea nevoie de liniște, precum că nu este Andreea Marin (asta pentru a putea ieși pe poartă spre a-și cumpăra „Eugenia”); Nicolae Velea împrumută un doliu spre a înduioșa o comisie de la ”Ștefan Gheorghiu” etc. Cartea lui Alex Ștefănescu se înscrie în linia „Întâmplărillor cu scriitori” a lui Mircea Micu. De remarcat excelentele și sugestivele desene ale graficianului Bogdan Willkrin Petry care însoțesc fiecare text.

„Dicţionarul de cuvinte livreşti în limba română” (DCLR) este o apariţie inedită şi insolită care vine să facă „dreptate” dacă se poate spune aşa, unei clase de cuvinte pe care de multe ori literatura de specialitate o trece cu vederea, respectiv cuvintele livreşti. Nu e greu de bănuit efortul deosebit pe care l-a presupus întocmirea lui, dacă parcurgem „Bibliografia” consultată (noi am numărat peste 70 de lucrări din care 27 dicţionare româneşti şi străine). Dicţionarul propriu-zis este în mod util precedat de patru capitole lămuritoare cuprinzând argumente pentru realizarea sa, consideraţii teoretice legate de atestări ale cuvântului„livresc”, delimitări între cuvintele livreşti şi cele rare, cele livreşti şi neologisme etc. inclusiv „normele de redactare”. Conţinând 1595 de cuvinte livreşti, DCLR reprezintă o sursă de inspiraţie de mare importanţă pentru cei doritori să-şi îmbogăţească limbajul cu termeni elevaţi, cât şi pentru autorii de opere literare aparţinând diverselor specii ale genului epic în proză. O lucrare salutară, scrisă nu doar cu competenţă, ci şi cu o acribie academică, demnă de luat în seamă.

„Poarta cerului” este volumul II al unui impunător şi original demers auctorial al lui Eric-Emmanuel Schmitt, intitulat „Străbătând secolele” şi cuprinzând nu mai puţin de opt titluri. Pe parcursul lui, autorul continuă incursiunea spectaculos-inedită în istoria omenirii pe fondul unei eterne poveşti de dragoste, dovedind încă o dată o ştiinţă desăvârşită a scriiturii care nu este doar impecabilă din punct de vedere stilistic, ci deopotrivă atrăgătoare, făcându-l pe cititor să nu lase romanul din mână până la ultima filă. În „Poarta cerului”, mare parte a acţiunii are loc pe teritoriul Mesopotamiei, mai precis în înfloritorul oraş Babel, unde un rege dement are visul nebunesc de a construi un Turn cu care să ajungă la nori, unde să-i întâlnească pe zei. Noam (personajul principal care se va dovedi a fi dobândit nemurirea după ce a fost lovit de un fulger) trăieşte situaţii tensionate, limită, cu întorsături dramatice care sunt „rezolvate” într-un mod spectacular, propriu marilor romane de aventuri. Autorul dovedeşte o inventivitate de-a dreptul fascinantă în crearea unor personaje de un inedit seducător. De pildă, doi gemeni, unul arhitect (care şi proiectează Turnul) şi celălalt astronom, despre care vom afla că erau de fapt… unul singur, apărând „pe rând” în public. O surpriză o reprezintă şi Zalmoxis (da, regele-zeu al dacilor!), care nu era altcineva decât tatăl Nourei (soţia lui Noam). Merită amintit şi Gawan Magicianul, care nu era propriu-zis „magician”, dar avea ştiinţa scrisului cuneiform. În fine, regele-tiran este chiar fratele vitreg al lui Noam (fără a o şti şi a i se spune), iar Noura se va dovedi peste secole a fi (deveni?) mama adolescentei mult mediatizate datorită activismului ei ecologist, uşor recognoscibilă, în ciuda numelui schimbat. Un roman care deja stârneşte interesul cititorului dornic să afle următoarele aventuri ale lui Noam şi Noura în vremea Egiptul faraonilor şi a lui Moise, în viitorul volum care se va intitula „Soarele întunecat”