Texte bine alese, interpretări pertinente. Util elevilor și profesorilor. Recomand.

,,Douăzeci de poeme de iubire și un cântec de disperare”(1924) de Pablo Neruda este, cu siguranță, cea mai citită și celebră dintre cărțile acestui ,,Picasso al poeziei”, cum a fost numit autorul grație forței neobosite de a se reinventa, de la un volum la altul. Cartea este o simfonie a iubirii, reunind adevărate parabole poetice care au în centrul lor câteva imagini-cheie: poetul, ipostază a demiurgului, identificat cu logosul creator, femeia sau iubita pierdută, marea, păsările, vântul, amurgul, pământul, cerul și singurătatea. Cronica dragostei generează și cunoașterea profundă a sinelui, a puterii creatoare, femeia pierdută, dar rămasă vie în amintire, fiind invocată și prefăcută în ,,cânt”. Poetul nu se poate adresa iubitei decât în amurg sau noaptea, momente privilegiate ce amplifică solitudinea și tristețea: ,,Pot scrie versurile cele mai triste-n noaptea asta.” Ea are trăsături umane, dar și de zeiță: ,,Am iubit de multă vreme trupul tău de sidef însorit./ Ba chiar te cred stăpâna universului. [...] Vreau să fac cu tine/ ce face primăvara cu cireșii.” Iubitorii de poezie vor iubi mai mult poezia, iar sufletele îndrăgostite vor învăța să iubească și mai frumos citind aceste ,,cuvinte înaripate” ale lui Pablo Neruda: ,,Păsările de noapte ciugulesc primele stele/ ce scânteiază ca sufletul meu când te iubesc”.

,,Mărturisesc că am trăit” este o carte fascinantă despre devenirea omului și poetului Pablo Neruda (Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto). Orice moment din viață stă sub semnul poeziei, stare amplificată de capacitatea extraordinară de a rezona cu natura. Cântecul ploii, lumea de basm a ființelor minuscule, vraja mării, șoaptele vântului, tainele pădurii sau ale grădinii se vor infiltra în operă, devenind teme majore ale creației sale. Setea de lectură nu l-a părăsit nici o clipă, deschizându-i orizontul cultural și accentuând sensibilitatea lirică a creatorului. Pablo Neruda rămâne un mare poet chiar și atunci când narează evenimente firești ale vieții, cum ar fi o noapte de dragoste cu o necunoscută într-un stog de paie: ,,Mâna mi-a alunecat pe părul cu cozi împletite, pe fruntea lată, pe pleoapele închise ale ochilor, moi ca petalele de maci.” Tânărul student avea în cap ,,doar cărți, vise și poezii ce zumzăiau ca niște albine”. Momentul scrierii primului poem, ,,când s-a născut în mine poezia”, este el însuși plin de poezie. În copilăria îndepărtată, își amintește memorialistul, ,,am simțit deodată o emoție puternică și am scris câteva cuvinte cu jumătăți de rimă, diferite de limbajul cotidian.” Le-a transcris pe o hârtie, ,,pradă unei neliniști crescânde, unei senzații necunoscute: un fel de angoasă și de tristețe”. Acel poem dedicat mamei vitrege, îngerul care i-a vegheat copilăria, l-a făcut să perceapă, pentru prima oară, starea de grație a celui inspirat, un amestec de sentimente, dominantă fiind tristețea. Admirat sau contestat, Pablo Neruda rămâne o personalitate emblematică a secolului XX, fiind recompensat în 1971 cu Premiul Nobel pentru Literatură.