Invatatura oficiala a Bisericii noastre este ca, dupa Judecata de apoi, starea oamenilor devine ireversibila, iar raiul si iadul, prin urmare, vesnice. Indiferent ca vorbim de o imposibilitate a rnantuirii imediat dupa moarte sau o plasam dupa Judecata finala, nu intrevedem decat doua posibile explicatii: fie Dumnezeu nu mai tine cont de o eventuala parere de rau a omului, fie dupa moarte are loc o incremenire in rau, o neputinta fiintiala de intoarcere la Dumnezeu. Aceasta abordare scolastica a evenimentelor eshatologice nu este insa nici pe departe satisfacatoare pentru omul contemporan. Ceea ce apare frapant in cadrul acestui tip de discurs este tocmai ideea de Judecata "finala". Si atunci, cu teama si cutremur, ne intrebam: cum mai putem intelege iubirea nemarginita a lui Dumnezeu din perspectiva acestei limite? Oare Dumnezeu chiar nu mai poate ierta dupa infricosatorul deadline?