Am aflat de cărțile Ilenei Vulpescu târziu, abia când am ajuns librar, în București, când am fost nevoit să asum neputincios faptul că librăria la care lucram nu avea aceste volume de care întrebau constant reprezentantele sexului frumos. Ca orice ignorant mă tot gândeam, când auzeam de Arta conversației, că ar fi vorba de ceva manual de dezvoltare personală și, din prea mult exces de zel naiv căutam să ofer alternative din această sferă la titlul lipsă, lovindu-mă adesea de priviri disprețuitoare. Ulterior, când am devenit librar la Brașov și am mai stat de vorbă cu unii și cu alții am aflat despre notorietatea de dinainte, dar și de după 1989 a romanelor Ilenei Vulpescu, dar recunosc că nu am fost suficient de curios să le abordez, mai ales că publicul care o citea cu îndărătnicie părea să fie exclusiv feminin (de toate vârstele, e adevărat). Asta, până când Ileana Vulpescu ne-a vizitat librăria, cu ocazia lansării ultimului roman și am văzut o mulțime de… domni care i-au mulțumit autoarei pentru paginile minunate pe care le-a scris. Atunci mi-am pus la îndoială prejudecățile legate de posibilul exces sentimental al prozei și m-am gândit să citesc Arta conversației iar ocazia care mi-a ieșit în cale, la una din edițiile Schimb de Cărți a fost de neocolit, în cele din urmă.

Surpriza pe care am avut-o a fost minunată: un roman atât de greu de încadrat și totuși atât de ofertant. Romanul spune povestea Sînzianei Hangan, un medic aflat la jumătatea vieții (aproximativ 40 de ani), divorțată, cu doi copii (dintre care unul fără tată recunoscut) într-o epocă în care statutul de femeie singură este privit cel puțin cu suspiciune (vorbim de perioada comunistă, anii 70). Sînziana este un personaj aparte, de o verticalitate și o hotărâre de invidiat. A primit o educație sănătoasă într-o familie care nu a scăpat de persecuția comuniștilor și a avut-o drept model pe mama ei – o figură impresionantă care revine recurent în paginile romanului, un fel de instanță morală supremă pe care Sînziana o are în minte, la fiecare eveniment important din viața ei. Având capacitatea de a tolera defecte, dovedindu-se un om al datoriei, Sînziana cunoaste, încă din adolescență principiile după care se va ghida: corectitudinea, a trăi în acord cu conștiința o viață simplă și dreaptă. Desigur, o asemenea perspectivă oarecum idealistă și lipsită de orice disponibilitate pentru compromis se va lovi de nisipurile morale și profesionale mișcătoare ale cotidianului în epoca de după obsedantul deceniu al anilor 50. În urmărirea obiectivului ei profesional, acela de a ajunge medic, Sînziana va întâlni o mulțime de carieriști egoiști, nefericiți orgolioși, fanatici meschini, oportuniști pragmatici, dar și figuri aristocratice generoase, protectori blânzi și sensibili, indiferenți mediocri – fauna spitalului e densă în caractere pe cât de variate, pe atât de dificil de gestionat. Toți aceștia o vor convinge pe protagonistă să renunțe la cariera de chirurg pentru o carieră de laborator (această alegere ascunde până la urmă, o dezamăgire profundă în raport cu oamenii, cu standardele unei profesii la nivelul cărora prea puțini se ridică). Pe plan personal, viața Sînzianei e și mai tumultuoasă: curtată de tânără de o mulțime de bărbați, ajunge să se căsătorească cu un scriitor pătimaș, coleric (un amestec de mari calități și mari defecte), va divorța în cele din urmă de el și va avea mai multe relații cu mai mulți bărbați care vor rămâne, fără excepție neconsolați. Fiecare dintre aceste relații: cea cu Pavel, tânărul întâlnit într-o noapte furtunoasă la mare, cu Emil – burlacul etern, un melanj de duioșie, zgârcenie și egoism, cu fostul ei soț – Alexandru- cel obsedat de lupta cuceririi, obișnuit doar cu sezoniste ale amorului, cu doctorii Vladimirescu, Murgu și Naiculescu sunt explorate în amănunt în întreg romanul, protagonista căutând, prin acest exercițiu de sondare interioară să își înțeleagă deopotrivă trecutul și prezentul. Sînziana este un personaj paradoxal care se scaldă în ape contradictorii, încercând să afle un echilibru greu de atins: pe de o parte nu renunță la autodefinire și autoexplorare, nu își refuză curiozități de moment pe care le are în raport cu bărbații care o fac să vibreze, cu experiențe care o atrag, deși caută să arboreze câteva principii de viață destul de limitante și rigide pe care le asumă de timpuriu.

Multe lucruri sunt impresionante în romanul Ilenei Vulpescu. Tehnica de construcție este pe cât de complexă pe atât de ofertant㠖 o înlănțuire de dialoguri, monologuri, reflecții, toate ridicând conversația (fie că interlocutorul este sau nu imaginar) la rang de artă. Planurile temporale și narative glisează, explorând biografiile părinților, scene din spital, provocările anilor 50, povestea relațiilor cu bărbații din viața Sînzianei sau a Smarandei (mama protagonistei). Te frapează abundența personajelor conturate atât de atent și de amănunțit, chiar și când vorbim de personaje episodice – Ileana Vulpescu pare să asume la cel mai înalt nivel condiția de psiholog care ar trebui să caracterizeze orice scriitor. În conversațiile și gândurile Sînzianei se confruntă filosofii de viață, se evocă poezia unor momente din cotidianul banal și se construiește aparent fundamentul pentru lecția resemnării – singura soluție existențială disponibilă pentru cei ce nu sunt dispuși să renunțe la principii. Limbajul personajelor este cât se poate de îngrijit și de cizelat, perfect ilustrativ pentru decența și profunzimea personajului (și amintesc că pentru Sînziana expresii precum mișto sau gagiu sunt de o trivialitate inacceptabilă). În acest sens Ileana Vulpescu reușește o formulă de echilibru memorabilă între frumusețea, eleganța exprimărilor și plauzibilitatea lor, fără să dea dea senzația unei pudibonderii și prețiozități ridicole. Poate cea mai mare reușită a romanului este tocmai felul în care autoarea reușește să integreze elemente suficient de complexe care, luate separat, s-ar dovedi foarte solicitante pentru un cititor obișnuit- mă refer la analiza psihologică densă, fraza complicată, alternarea planurilor temporale și a instanțelor narative, abundența personajelor – toate se împletesc într-o construcție unitară care este mai mult decât suma părților, atâta timp cât emană un aer la fel de firesc și de credibil precum o… conversație obișnuită. Cititorul nu se rătăcește, nu obosește, nu se plictisește în labirinturile interioare propuse de Ileana Vulpescu, ci, dimpotrivă, caută să pătrundă și mai adânc în poveste, cu fiecare biografie și fir temporal nou care se deschide.

În esență, dincolo de măiestria scriitoricească capabilă să fuzioneze într-o formulă originală și elegantă elementele greoaie amintite, romanul Ilenei Vulpescu oferă de fapt o explorare a potențialului complex pe care îl dezvăluie o existență obișnuită: vorbim de greșeli și reușite, de renunțări și inițiative, de o constelație de relații sociale, construite în peste 20 de ani. Este un roman despre virtute si viciu, în dimensiunea lor transepocală, despre provocările universal umane cu care se confruntă orice existență individuală. Este un roman care invită la (auto)analiză după lectură, care prelungește spiritul său dialogal calm și adânc dincolo de pagini. Departe de a fi o carte pentru cei bătrâni și demodați, pentru demoazelele visătoare, volumul Ilenei Vulpescu este o lecție neprețuită pentru generațiile actuale, atât de sărăcite de… o artă a conversației.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro