Faceti cunostinta cu Alex, un tata aflat in deriva. Isi iubeste sotia, pe Jody, dar a uitat cum sa i-o arate. Isi iubeste fiul, pe Sam, dar nu-l intelege. Ceva tre­buie sa se schimbe. Iar schimbarea trebuie sa vina chiar de la Alex.
   Faceti cunostinta cu Sam, un baiat de opt ani, frumos, uimitor, autist. Pentru el, lumea e un puzzle pe care nu-l poate rezolva singur. Dar cand Sam incepe sa joace Minecraft, se des­chide o lume in care Alex si fiul sau se pot descoperi atat pe ei insisi, cat si unul pe celalalt… E oare posibil ca aceasta familie dezbinata sa-si construiasca iarasi o viata impreuna, pas cu pas?

   "Lectura acestei carti te va trece printr-o multime de stari si emotii pe care fie toc­mai le-ai experimentat ca parinte, fie iti aduci aminte ca le-ai trait demult, pe cand erai copil. Keith Stuart ne reaminteste atat de frumos un lucru pe care n-ar trebui sa-l uitam niciodata: ca nu e absolut nimic in neregula sa fii altfel." - Alex Zamfir, autorul cartii Cel mai bun tata

    Keith Stuart scrie despre jocurile video pentru publicatia The Guardian. A lucrat la revista de mare impact Edge, ina­inte sa devina freelancer si sa se ocupe de fenomenul jocurilor video pentru publicatii precum The Official PlayStation Magazine, PC Gamer si T3. De asemenea, a scris despre arta digitala si interactiva pentru revista Frieze.
    "Baiatul care voia sa-si construiasca lumea", romanul sau de debut, este o poveste despre un tata care vrea sa comunice cu fiul lui autist; un tata care a uitat cum sa se joace. O poveste despre cum sa lasam lucrurile sa se intample, despre ce inseamna sa fii copil – in felul acesta a invatat Keith ce este cel mai important in viata sa, incepand cu propriul fiu.


    Fragment din volumul "Baiatul care voia sa-si construiasca lumea" de Keith Stuart:

    “— Deci te duci doua zile cu Sam cu cortul, imi spune Jody la telefon a doua zi seara.
    Am vorbit iarasi despre scoli, despre evenimentele din ziua precedenta, despre cum, de fiecare data cand credem ca Sam face progrese, se intampla ceva care-l da iarasi inapoi.
    — A, poftim? Adica, i-am propus chestia asta in masina, dar n-am crezut ca e atent la ce-i spun. Era inca suparat.
    — Ei bine, se pare ca a fost atent. Si-a pus deja rucsacul langa usa.
    — Aha.
    — Stii, o sa fie frig, deci daca vrei sa inventez eu o scuza in locul tau...
    Bineinteles ca Jody presupune ca vreau sa ma eschivez, lucru care ma scoate din sarite, deoarece eu chiar nu vreau sa ma eschivez.
    — Nu. Nu, e-n regula. O sa luam niste plapumi cu noi si o sa dormim in pulovere. O sa fie OK. Stiu eu un loc super, zau, totul e ca si organizat.
    De indata ce inchei convorbirea, insfac iPad-ul si incep sa caut in disperare campinguri. N-am mintit-o chiar in totalitate pe Jody; stiu ca in Devon exista zeci de astfel de locuri — ne ducea mama acolo cand eram copii. Aveam un cort din acela vechi de cercetasi, oribil si flescait, in care patrundeau umezeala si toate celelalte, si deseori, cand ne intorceam de pe plaja intr-o zi umeda si vantoasa, gaseam melci de mare misunand in sacii nostri de dormit. Aruncam cu ei in Emma, care o lua urland la fuga peste camp. Mama despacheta o lampa de gatit si incalzea pe ea fasole cu carnati, pe care o infulecam sub cerul instelat. Cand venea ora de culcare, George nascocea intotdeauna povesti de groaza cu stafii, din care nu lipseau niciodata niste calareti fara cap. Era experienta britanica standard de stat cu cortul in natura.
    Poate exista o sansa sa redescopar toate astea impreuna cu Sam. E imposibil sa nu se creeze o legatura profunda intre doi oameni aflati la distanta de cateva mile de civilizatie, nu-i asa?”