Cartea tibetana a mortilor (Bardo Thodol) este un text esoteric, straniu, profund, tulburator, insa pe care am fi tentati sa-l catalogam, cu optica noastra de europeni, ca fiind lipsit de credibilitate si de-o indrazneala fara margini. Cine poate lua o scriere care ne prezinta, cu lux de amanunte, ceea ce se petrece dupa moarte mai in serios decat ca pe o fabula bine scrisa si-atat? Cu toate acestea, in masura in care a patruns pana acum la noi, prin traduceri in limbile de larga circulatie, dar mai ales in Occident, Cartea tibetana a mortilor se bucura de o mare audienta, si aceasta nu numai datorita valentelor poetice deosebite ale scriiturii. Este vorba aici de un fenomen psiho-social mult mai complex si mai dramatic, de pierdere a sentimentului religios, manifestandu-se in special, asa cum afirma Mircea Eliade, printr-un sentiment de desacralizare a mortii. Forta scrierilor sacre orientale, cu impact determinant asupra constiintei europeanului nerefractar la ineditul lor, consta tocmai in revalorizarea actului mortii, in solutiile ontologice oferite, in depasirea gandirii conceptuale, care, in general, se opreste epuizata in fata actului suprem al existentei si in utilizarea rezultatelor concrete obtinute prin tehnicile specifice de interiorizare si meditatie. In seria acestor scrieri, Cartea tibetana a mortilor este textul cel mai direct aplecat asupra fenomenului mortii, ca aplicatie fidela a doctrinei buddhismului tantric tibetan.

In acelasi timp, Bardo Thodol are si un caracter exoteric. Prin insasi modalitatea ei ritualica de utilizare, aceea de a fi citita de un initiat la capataiul defunctului obisnuit, fara antecedente religioase, are oarecum un caracter popular si accesibil. Insa aceasta nu cu pretul simplificarii mutilante a preceptelor doctrinale si a simbolisticii, ci mai degraba printr-o inegalabila maiestrie a metaforelor, comparatiilor, sugestiilor, in general prin ca­racterul puternic vizualizant al stilului care da stranietatea si adancimea umana a textului.