Fragment din roman:

"De atunci, cu ocazia fiecarei manifestari, celebrari sau congres, Silvio Luparello aparuse in tovarasia numelor grele ale partidului, pastrandu-se insa mereu cu un pas in urma lor, cu un zambet abia schitat pe buze, semn ca era alegerea lui sa nu iasa in prim-plan, nicidecum o impunere ierarhica. Imbiat in nenumarate randuri sa candideze, fie pentru functii politice, fie administrative,  se eschivase aducand in sprijinul deciziei sale argumente dintre cele mai nobile, cum ar fi modestia si dorinta de a-si sluji semenii din umbra si in tacere - calitati proprii unui catolic vrednic, aduse prompt la cunostinta opiniei publice. Astfel, din umbra si in tacere, slujise vreme de douazeci de ani, pana cand, in cele din urma, isi angajase propriile ajutoare - cel dintai fiind, desigur, Excelenta Sa Cusumano. Apoi fusese randul senatorului Portolano si al deputatului Tricomi sa imbrace livreaua de slugi ale lui Luparello (ziarele insa preferau sa-i numeasca „prieteni fraterni" sau „adepti devotati"). In scurt timp, pe mainile sale au incaput atat filialele de partid din Montelusa si imprejurimi, cat si optzeci la suta din toate contractele publice si private desfasurate in zona. Nu-l afectase nici macar cutremurul dezlantuit de cativa judecatori milanezi, in urma caruia clasa aflata de cincizeci de ani la putere fusese facuta una cu pamantul. Dimpotriva, pentru ca pana atunci se mentinuse in plan secund, isi ingaduise sa iasa la vedere, sa apara in lumina reflectoarelor si sa infiereze coruptia fostilor colegi de partid. In numai un an, daca nu chiar mai putin, ajunsese - asemenea unui corifeu al reinnoirii - secretar regional, cu unanimitate de voturi. Din pacate, intre aceasta nominalizare triumfatoare si momentul mortii trecusera numai trei zile. Motiv pentru un editorialist sa regrete ca soarta nu ingaduise unui personaj de o asemenea tinuta si anvergura sa readuca partidul la splendoarea de odinioara. Comemorandu-l, ambele cotidiene aminteau, in deplina concordie, imensa generozitate si milostenie sufleteasca, disponibilitatea marelui disparut de a le intinde oricand o mana de ajutor celor napastuiti, fie ei prieteni sau dusmani. Montalbano simti ca-l trece un fior rece pe sira spinarii amintindu-si de un material filmat transmis in urma cu un an de o televiziune locala. Luparello inaugura un mic orfelinat la Belfi, satul unde venise pe lume bunicul sau - al carui nume, de altfel, institutia cu pricina il si purta. Sa fi fost acolo vreo douazeci de copilandri care, imbracati identic, intonau un cantecel de multumire dedicat domnului inginer, care-i asculta cu o expresie afectata. Comisarului, cuvintele melodiei i se intiparisera in minte pe vecie: „Tare-i bun, mandru si bello' / inginerul Luparello."

Ziarele nu numai ca treceau cu vederea circumstantele mortii, dar nu suflau vreun cuvant nici despre zvonurile care circulau de ani buni pe seama afacerilor mai putin publice in care era implicat domnul inginer. Se vorbea despre licitatii trucate, de comisioane de ordinul miliardelor de lire sau despre presiuni care frizau santajul. In asemenea cazuri aparea mereu la lumina numele avocatului Rizzo - intai fusese baiatul cu servieta, apoi om de incredere si, pana la urma, insusi alter ego-ul lui Luparello. Oricum, nu erau decat zvonuri, informatii aruncate in vant. Mai umbla vorba si ca avocatul Rizzo ar fi fost, de fapt, puntea de legatura intre domnul inginer si mafie. Ocupandu-se la un moment dat de acest subiect, comisarul avusese ocazia sa arunce o privire peste un dosar secret in care se facea referire la trafic de valuta si reciclare de bani. Nimic altceva decat suspiciuni, desigur, pentru ca nu se materializasera niciodata in fapte concrete si, rand pe rand, toate solicitarile de autorizare a unei anchete se pierdusera in meandrele palatului de justitie proiectat si construit de tatal domnului inginer Luparello."