stiu ca mai exista, desi nu sunt multi care au rabdare sa le citeasca, ele­gii­le si scrisorile poetului exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso: statuia lui, stapana stinghera peste piata orasului, este un simbol al intregului Pont Euxin. Oricat ai cauta, nu gasesti nimic din frumusetea calda anterioara, ceva care sa atenueze deprimarea sufleteasca si dezolarea peisajului cotidian. „Nu se afla tara mai trista ca aici!”, scrie poetul in „Ponticele” sale si, intr-adevar, fri­gul, desertul uman si geografic, intunericul, razboaiele si salbaticia sunt ade­sea invocate. O osanda aceasta tortura fara scapare, vietuirea intr-un loc sini­stru si insalubru uman al Pontului. Da, este un loc al memoriei unui damnat: marea lui poate fi si asa. Pe aceeasi paralela, tarmurile rasaritene ale Ma­rii Negre par mult mai aproape de sud decat malul dobrogean, ale carui aspre intinderi de stepa stau sub necontenita bataie a vantului, iar iarna cunosc toata urgia revarsarilor de aer glacial. Scrie Geo Bogza, intr-unul din­tre reportajele sale, ca daca Ovidius – in al carui auz Dunarea inghetata trosnea sub carele sarmatilor si sub ale carui priviri inspaimantate getii taiau cu topoarele vinul prins de ger – ar fi fost trimis pe malul rasaritean al marii, poate ar fi indurat mai usor exilul intr-un tinut generos, acoperit tot anul cu flori, aproape mediteranean.

  Locul in care ajunge, intr-o vara torida, a anului 1853, un francez, Boucher de Perthes, este unul subiectiv: o Constanta ca un sat care „n-ar fi in Franta decat cel mai sordid dintre catunele Bretaniei”. Motivele ovidiene sunt impartasite, in aceeasi culoare, si mai tarziu, adesea, completandu-le fara masura. Peste doua milenii, un literat, cu trecere si prin diplomatia de dupa Razboiul din 1916- 1919, Duiliu Zamfirescu, se confesa urmasilor ca viata in Do­bro­gea, la finele veacului al XIX-lea nu diferea de cotidianul exilatilor in Indo­china; altul, Ion Marin Sadoveanu, tot intre cele doua Razboaie Mondiale, nu-si retinea oprobiul fata de natura Constantei, acolo unde, ca nica­ieri altundeva, „te intalnesti cu impresia ce iti arunca tristetea in dez­na­dej­de”, in buna masura si pentru ca „nimic din vegetatia obisnuita nu creste pe aici”.

  Intre aceste versiuni exista, evident, nuante care mai de care mai atra­ga­toa­re: nu am putea explica, altfel, multitudinea de evolutii, actiuni, intentii de a stapani marile si pamanturile ei, cum nu s-ar argumenta nici dezvoltarea im­­pe­tuoasa a multora dintre zonele litorale. Comunitati intregi, multe la nu­mar, s-au asezat in jurul marii, au construit o lume proprie, au lucrat la pa­tri­mo­niul fara egal al mozaicului de civilizatie si, cea mai buna parte din ele, au disparut mai apoi.

  Viata lor face obiectul interesului contemporanilor nostri, chiar al unora dintre contributorii acestui volum. Imense resurse, de vointa, de creativitate, materiale, militare, spirituale au fost acumulate si desertate in regiunile marine in scopul de a stabili primatul influentei: cu aceasta putere, liderii deveneau si mai importanti, si mai respectati.

  Primul sentiment pe care marea il provoaca este nostalgia calatoriei, dar nu o calatorie maritima, ci una spirituala, spre alte orizonturi culturale si isto­ri­ce, spre desavarsire. Poate de aceea termenul grecesc „naos”, folosit in arhi­tec­tura religioasacu sensul de nava, nu este ales la intamplare si confirmacasa­cralitatea presupune mereu o calatorie. Dar marea poate fi si tumultoasa, amenintatoare si distrugatoare, iar atunci, refugiul este tot in naos care ocroteste in fata descompunerii din exterior. Este tocmai ceea ce infatiseaza textele prezentului volum, ca marea inspira sensibilitatea poetica, ofera liniste si armonie, dar este, in egalamasura, cauzade zbucium si conflict istoric.

  Marea nu pastreaza amintirile: oricine, copil sau adult, vede cu ochiul li­ber ca nu detine, pe intinsul ei, vreun semn din trecut si ca nu pastreaza nimic din trecerea noastra peste ea. Toate drumurile pe pamant pastreaza urmele pasilor care le calca: chiar si pe plajele albe, galbene, rosiatice sau de culoarea scru­mului, daca te-ai asezat, ramane macar forma mainii in care te-ai sprijinit cand te-ai ridicat. Am putea spune ca marea nu are memorie?

  Noi, contributorii de fata, credem ca exista o memorie a marii, in sensul locurilor simbolice si al desfasurarilor pe parcursul istoriei, nu poate fi cu­prin­sa nici intr-un volum, nici intr-o biblioteca. Se poate devoala, cel mult, o mica lumina in intunericul ce asteapta sa fie reconstituit, repovestit si pus in circuit.

  O astfel de intentie a stat la baza proiectului acesta, al unor tineri en­tu­zi­asti din Asociatia pentru Dialog Intercultural si Studii Istorice Intermarium. Lor li s-au adaugat prieteni destoinici in spirit, cativa au venit chiar din spatii marine diferite si, intr-un fel, vecine noua.

  Volumul este deschis de mentorul studiilor pontice romanesti, recu­nos­cu­te si in cercetarile europene, academicianul serban Papacostea. Ii urmeaza Halil Inalcik, unul dintre cei mai importanti istorici ai lumii din secolul al XX-lea si inceputul secolului de acum.

  Paginile acestei carti cuprind contributiile unor cunoscuti cercetatori din cateva centre de elita ale Romaniei (Constanta, Bucuresti, Galati), din presti­gi­oa­se institutii din Turcia, Polonia, Letonia si Republica Moldova. Doar consi­de­rente de natura prozaica, editoriala, au stabilit o delimitare geografica de ase­menea dimensiuni. La portile volumului, si ale afirmarii, se afla si cativa tineri entuziasti: articolele lor reprezinta, intr-o anumita masu­ra, un debut. si, evident, o lectie de curaj profesional si civism organizatoric.

  Tuturor acelora care ne-au venit alaturi le multumim cu respect.