Mircea Ivanescu este creatorul unei scoli, se șoptește despre el ca i-a născut pe poetii din generația 80; de fapt, criticii din fiecare generatie începand cu cei din dezghetul stalinist al anilor 60, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, apoi ai celor din anii 70 precum Eugen Negrici, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, sau anii 80 Paul Cernat, A. Terian, Alex Goldis, Cosmin Ciotlos etc. etc. pana la Mihai Iovanel, un (inca) tanar si nelinistit critic, autor la nici patruzeci de ani a unei Istorii a literaturii contemporane postdecembriste si postcomuniste, toti acestia si multi altii afirmă sus si tare ca este un poet în toata puterea cuvantului, creatorul unui univers liric inconfundabil asa cum recunosti de departe, pentru proza, tinutul faulknerian Yoknapatawpha sau Macondo al autorului latinoamerican G. Garcia Marquez. Volumul reprezinta o selectie din cele mai frumoase poezii, in care se amestecă fictiunea cu faptul existential in asa masura incat nu li se mai disting limitele si marginile. Iar poeticul rasare ca un fir de iarba dintr-un cenusiu pavaj. Pentru ca tesatura vietii lui Mircea Ivanescu este chiar livrescul, cartile. Cine nu a auzit de celebrul Mopete, o autofictiune, care cutreiera versurile lui? Am sa iau drept exemplu un singur poem in care e vorba de frumusete si de moarte, dar si de urat: frumusetea este imaginara si ideala, uratul apartine lumii reale, si intre ele se afla abisul mortii asupra caruia ne aplecam deseori: 'Un alt inteles al cuvantului frumusete - un chip/ foarte limpede, cu ochii aplecati - (ca in obsesiile mele - si care, marturisite mereu, devin puerile,/ si nu mai crede nimeni ca ar fi reale) - si nimic// altceva. - Niste trasaturi pure, - ca si cum nu ar fi adevarate - si tu aici, si privindu-le (cine a spus/ ca daca privesti multa vreme abisul - adus/ din spate spre el, si cu ochii mintii sticlosi - ar fi// cu neputinta ca pana la urma sa nu te priveasca si el,/ abisul [...]'.