Iubesc bibliotecile publice si ele sunt primele locuri pe care le vizitez cand ma aflu intr-un oras pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decat in propria mea biblioteca, cu propriile mele carti sau mai degraba cu acele carti despre care stiu ca sunt ale mele. Poate ca e un soi de fidelitate ancestrala in asta, un fel de domesticitate zgarcita, o trasatura a caracterului meu, mult mai conservatoare decat ar fi putut admite tineretea mea anarhica. Biblioteca imi era cochilie, marturiseste Alberto Manguel.

 

Indragostitul de lectura care a scris Biblioteca noptii si Istoria lecturii se intoarce mereu la propriile creatii schimbatoare, efemere, si totusi marturii ale eternitatii: revizitandu-si bibliotecile, se reviziteaza pe sine. Ultima „cochilie“ dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfarsit, ci inceputul unei povesti noi, al unei ordini noi si, mai ales, al unei cautari noi, in compania prietenilor. Insotindu-l pe Manguel, o sa va intalniti si cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O sa vizitati legendara Biblioteca din Alexandria, o sa patrundeti in biblioteci personale si publice, anonime sau celebre, si o sa meditati, impreuna cu autorul, la dragostea pentru carti.

Fragment din cartea "Sfarsitul bibliotecii mele" de Alberto Manguel:

"Biblioteca mea, fie asezata pe rafturi, fie impachetata in cutii, nu a fost niciodata o singura creatura, ci este compusa din multe altele, o fiinta fantastica, alcatuita din cele cateva biblioteci cladite si apoi abandonate, iar si iar, de-a lungul vietii mele. Nu-mi vine in minte o perioada a vietii in care sa nu fi avut nicio biblioteca de niciun fel. Bibliotecile mele sunt un soi de autobiografii multietajate, fiecare carte pastrand in ea momentul in care am citit-o pentru prima oara. Insemnarile scrijelite pe marginea alba, data trecuta cateodata pe pagina de garda, biletul de autobuz sters, insemnand o pagina din motive acum misterioase - toate incearca sa-mi aminteasca acum de cel care eram atunci. De cele mai multe ori, esueaza. Memoria mea este mai putin interesata de mine decat de cartile mele si mi se pare mai usor sa-mi amintesc povestea pe care am citit-o odata, demult, decat pe tanarul care i-a fost cititor.
Cea dintai biblioteca publica pe care am cunoscut-o a fost cea de la Saint Andrews Scots School, una dintre multele scoli primare din Buenos Aires pe care le-am frecventat inainte de varsta de doisprezece ani. Fusese infiintata ca scoala bilingva in 1838 si era cea mai veche scoala cu origini britanice din intreaga America de Sud. Desi mica, biblioteca era pentru mine un loc plin de bogatii si de aventuri. Ma simteam ca un explorator din romanele lui Rider Haggard in padurile intunecate de vrafuri care vara miroseau a pamant si iarna duhneau a lemn umed. In principal, mergeam la biblioteca ca sa-mi trec numele pe lista de asteptare pentru un nou numar din aventurile baietilor Hardy sau pentru noua culegere de povestiri cu Sherlock Holmes. Biblioteca aceea scolara, din cate-mi dadeam seama, nu avea o ordine riguroasa: gaseam carti despre dinozauri alaturi de cateva exemplare din Black Beauty si aventuri de razboi langa biografiile unor poeti englezi."