Naratorul, un dublu agent comunist, un om cu doua minti, jumatate francez, jumatate vietnamez, ajunge in America dupa caderea Saigonului si incearca, asa cum fac si ceilalti refugiati vietnamezi, sa-si construiasca o noua viata.

In ciuda atrocitatilor si a numeroaselor situatii-limita care impanzesc cartea – asasinate, explozii, dezmembrari, viol in grup, torturi cumplite -, la capatul acestei lecturi va asteapta un regal. Simpatizantul este un roman ultra-amibtios, profund si inteligent, cu un ritm innebunitor, personaje exceptionale, cu un tip de scriitura flamboaianta si fraze absolut memorabile care or sa va bantuie si, nu in ultimul rand, o carte de un umor negru ucigator si foarte nuantat, hranit dintr-o ironie si o autoironie de cea mai buna calitate.

 

“Dumnezeule! Am nevoie de inca un pahar chiar si numai ca sa fiu in stare sa vorbesc despre asta. Multumesc, domnule general! Claude si-a sters ochii. Tot ce pot sa va spun este ca a fost o chestie personala. Dupa ce v-am lasat la aeroport, m-am intors la vila mea sa mai dorm putin si i-am spus lui Kim ca ne intalnim in zori. Ea trebuia sa mearga sa-si aduca familia. Trece ora sase, se face sase si-un sfert, sase jumate, sapte... Ma suna seful, vrea sa stie unde sunt. Il tin in loc. Sapte si un sfert, sapte jumate, opt... Ma suna seful din nou si-mi spune: Treci la ambasada in momentul asta, toata lumea e aici. La naiba cu seful, un nenorocit de ungur. Imi iau armele si traversez tot orasul s-o caut pe Kim. Nu mai iau in seama interdictia de circulatie; oricum toata lumea e pe strada, alergand dintr-o parte intr-alta, toti incercand sa plece. In suburbii era totusi mai liniste; totul era normal. Chiar i-am vazut pe vecinii lui Kim scotand drapelul comunist. Cu o saptamana mai devreme aceiasi vecini arborasera steagul nostru. I-am intrebat unde e Kim. Mi-au spus ca nu stiu unde e curva yankeilor. Am vrut sa-i impusc pc loc, dar toti oamenii de pe strada isi intorsesera capetele si se uitau la mine. Cu siguranta nu puteam astepta sa apara agentii Viet Cong din zona si sa ma rapeasca. M-am intors la vila. Ora zece. Kim tot nu ajunsese. N-o mai puteam astepta. M-am asezat in masina si am inceput sa plang. N-am mai plans pentru o fata de treizeci de ani, dar la naiba, asta este. Apoi am mers la ambasada si acolo am vazut ca nu aveam cum intra. Cum v-am spus, erau mii de oameni. Am lasat cheile in contact exact asa cum ati facut dumneavoastra, domnule general, sperand ca vreun nenorocit de comunist o sa se distreze bine cu Bel Air-ul meu. Apoi mi-am croit drum cu greu prin multime. Vietnamezii din fata, care nu i-ar fi lasat in ruptul capului pe ceilalti vietnamezi sa treaca, mie mi-au facut loc. Sigur, m-am impins, am dat din coate si am strigat cat am putut, dar si multi dintre ei s-au impins si ei si au dat din coate si au strigat si ei la mine. Eu insa am reusit sa inaintez suficient cat sa fiu salvat. Am transpirat ca un porc, camasa imi era toata sfasiata, iar trupurile celorlalti erau lipite de al meu. Cei din fata mea nu aveau cum sa vada ca sunt american si nici unul nu se intorcea in spate doar fiindca il bateam eu pe umar, asa ca i-am tras de par, i-am tras de urechi, i-am apucat de gulerele camasilor. Asa i-am dat deoparte din calea mea. N-am mai facut asa ceva in viata mea. La inceput n-am strigat din mandrie, dar n-a durat prea mult pana ce m-am pomenit strigand si eu. Lasati-ma sa trec, sunt american, fir-ar sa fie!”