Deopotriva roman istoric, thriller captivant si o stralucita parabola poetica despre natura contagioasa a raului, Zahhak a cunoscut un fulminant succes  de public si a devenit un adevarat fenomen literar al pietei de carte din Rusia.
 

Actiunea romanului este plasata in cea mai turbulenta si violenta perioada din istoria Tadjikistanului de dupa destramarea Uniunii Sovietice – si anume, in timpul devastatorului razboi civil de la inceputul anilor 1990. Dupa ce sotul ei este ucis, Vera, o profesoara rusoaica, impreuna cu copiii sai adolescenti, se refugiaza la rudele lor tadjice din indepartatul satuc de munte Talhak, aflat la granita cu Afganistanul. Acolo vor fi nevoiti sa se obisnuiasca cu o viata patriarhala si extrem de precara, cu obiceiuri orientale stravechi, unele de-a dreptul barbare, precum si cu ostilitatea fatisa a satenilor. Dar provocarea cea mai mare o reprezinta aparitia comandantului Zuhurso Huskadamov, fost activist comunist, in fruntea unei cete de banditi trimisi de noua putere politica. E grosolan, crud si infatuat: ii place sa apara in public purtand pe umeri un sarpe boa urias, raspandind teroare si violenta, asemenea lui Zahhak, un tiran malefic din epopeea Sah-name – Cartea regilor, a poetului persan Firdousi.

O poveste halucinanta, in care se ciocnesc lumi, conceptii, constiinte si in care oamenii sunt tarati in vartejul istoriei, fara a avea absolut nicio putere – o poveste polifonica, spusa pe sapte voci ce se impletesc naucitor, marturie a felului in care se poate supravietui malaxorului necrutator al razboiului.

Vladimir Medvedev s-a nascut in regiunea Zabaikal din Siberia, dar a crescut in Tadjikistan, unde si-a petrecut cea mai mare parte a vietii. A avut diverse meserii, printre care instalator, corespondent de presa, fotoreporter, profesor la o scoala sateasca, lucrator intr-o echipa de geologi si redactor. Este autorul a numeroase eseuri, nuvele si povestiri publicate in reviste literare, precum si al unui volum de povestiri horror.

- Ce vrei? intreb eu cu brutalitate.

S-a uitat urat, dar a iesit.

La scurta vreme, nenea Vasia a adus acasa sicriul, acoperit cu satin negru. El si Ali au bagat mai intai partea de jos, apoi capacul. Pe capac era o cruce facuta din niste fasii albe de material. Mama a intrebat sec:

- Dar de ce ati pus crucea?

- Pai, dumneavoastra doar, asta... o sa-l ingropati ca la noi...

Mama s-a uitat la el cumva ciudat si l-a intrerupt:

- Nu, nu ca la noi.

Nenea Vasia a ramas incurcat:

- Pai, aveti dreptate. Doar raposatul nu e botezat. Trebuia sa-mi fi dat seama mai devreme... Ce sa fac acum? Sa o dau jos? Sau poate sa o lasam? Desi nu e de credinta noastra, dar totusi...

- Ce importanta mai are acum? a spus mama. Daca vreti, lasati-o.

Nenea Vasia s-a bucurat:

- Asa e mai bine. Pe lumea cealalta totul o sa fie mai usor. Poate o sa-l ia drept de-ai nostri, daca e cu cruce. O sa vedeti, o sa va intalniti acolo cu el...

- Nu, a spus mama. Acum nu ne mai intalnim.

Am pus sicriul pe doua scaune de lemn, l-am asezat in el pe tata si l-am urcat pe masa. Ei au plecat. A inceput sa se intunece. Am inchis usa de la intrare si am tras zavorul. Am vrut sa aprind lumina, dar mama a spus ca nu e nevoie."