„Sofi Oksanen scrie amestecind impecabil brutalitatea nemediata si bogatia emotionala a detaliilor. Cei aflati in pielea cititorului trec prin tot soiul de senzatii: furie, dezgust, jale, compasiune. Subiectul cartii creeaza o atmosfera asemanatoare romanelor lui le Carre.” (Ostgota-Correspondenten) Fragment din carte:

"Tovarasul Parts isi puse mainile pe masa, langa jurnal. La etaj era liniste, sotia sa se potolise. Hartia jurnalului era umeda la atingere, marginile erau uzate. Parts inspira adanc, dadu coperta la o parte cu degetul mare si intoarse primele doua pagini. Jurnalul avea inca acelasi efect asupra lui, desi deja il parcursese de mai multe ori: ii accelera pulsul si ii dadea fiori de-a lungul sirei spinarii. Randurile in creion si cerneala alternau, scrisul ascutit era presarat cu pete mov. Parts recunoscu forma literelor, insa paginile nu mentionau nici un loc, cu-atat mai mult numele real al vreunei persoane. Pana si numele de cod erau ciudate, clar inventate de autor, Parts nu le mai intalnise prin scrierile ilegale pe care le cercetase.
Alti scriitori de jurnale isi notasera informatii complete despre membrii grupului, amplasarea adaposturilor, absolut tot, cantitatile de mancare si orele, locurile de depozitare, ascunzatorile pentru arme, totul, incredibil de stupid. Acest scriitor era singura exceptie. Jurnalul fusese identificat ca apartinand unui talhar nerecunoscut si fusese gasit intr-o cutie metalica, intr-un adapost ars. In adapost fusesera gasite trei cadavre, trei talhari fusesera identificati, dar Parts nu ii cunostea. Raportul concluzionase ca jurnalul nu putea fi al nici unuia dintre ei, deoarece Departamentul primise mostre de scris de la cei trei si nici unul nu se potrivea cu scrisul din jurnal. Singura dovada a existentei sale era un jurnal amonim si doar Parts stia ca era jurnalul lui Roland Simson.
Insemnarile incepeau in 1945 si ultimele pagini se terminau in anii 1950-1951. Chiar si ultimele pagini erau socante - nu atat din cauza continutului, ci a datelor. Ultimele fraze fusesera scrise la sapte ani de la instaurarea regimului sovietic si de la inchiderea frontierelor. Asta dovedea ca Roland fusese inca in viata la doi ani de la deportarile din martie, atunci cand bandele de raufacatori fusesera expulzate, ajutoarele eradicate ca buruienile, in urma nemairamanand nici o singura ferma de-a talharilor, toate au fost colectivizate si rezistenta a fost zdrobita.
Contrar presupunerii lui Parts, Roland nu fusese impuscat in spate in lagarul Klooga, nu ajunsese intr-un mormant anonim cand nemtii incendiasera casa, nu fusese arestat, nici nu murise mai tarziu in padure din cauza ranilor provocate de gloante. Ca detinut, el putuse sa fuga din tara, nu fusese extradat. Daca reusise sa supravietuiasca aici pana in '51, nu l-a ucis nimeni. Era aici.
Parts isi impuse sa nu intre in panica. Va rezolva problema, va gandi, va invata sa simta ca insusi Roland, trebuia sa fie ca Roland. Aceasta era singura modalitate de a-l localiza. Cu cat descifra mai repede jurnalul ilegal, cu atat va putea patrunde mai iute in gaura de sarpe, dupa detinatorul caietului. Va trebui sa-i inteleaga modul de gandire mai bine decat pe al lui insusi. Asta pentru ca desi un om poate sa obtina o noua identitate, un nou nume, sa-si construiasca un nou trecut, ceva din vechea viata il va da mereu in vileag. Cine ar fi putut s-o stie mai bine decat tovarasul Parts?
Profilul care se contura din jurnal nu se prea potrivea cu omul pe care-l cunoscuse Parts. El se azvarlea in lupta fara frica, sfidator, in timp ce autorul jurnalului era deja mult mai precaut. Totusi, notitele erau scrise cu un viitor cititor in minte. Parts nu pricepea. Roland traise in valea mortii, fara vreo speranta de revenire la o viata normala, fara vreo sansa de supravietuire, asadar de unde izvorase profunda incredere ca vocea sa va fi auzita candva? "