Il aud si pe d. Perpessicius si am mai auzit in soapta si pe alti rauvoitori notorii, ca Otilia n-are nicio enigma si ca prin urmare titlul nepotrivindu-se cu continutul, romanul e pierdut. Frumoasa critica, strasnica critica! Romanul nu este o dezvoltare a titlului, ci titlul e un nume de ordine, pus in urma, cum se obisnuieste. Otilia, cei inteligenti vor fi observat, nu e personajul principal. Felix si Otilia sunt acolo in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie. Voisem sa numesc cartea "Parintii Otiliei", dar edito­rului i s-a parut mai sonor titlul Enigma Otiliei. Puteam sa-i zicem "Razboiul chino-japonez". Ei, si ce-i cu asta? Intitulat "Istoria Frantei, Le rouge et le noir" inceteaza a fi ce este? Singura intre­bare este daca Otilia exista in limitele ei. Ea este normala, fireste, si n-are nicio enigma de roman politienesc. Daca am pus acest titlu care putea sa arate asa: "Enigma" Otiliei, ca sa se vada ca enigma este si nu este, e pentru a sugera procesele unei varste. Nu Otilia are vreo enigma, ci Felix crede ca le are. Pentru orice tanar de douazeci de ani, enigmatica va fi in veci fata care il respinge, dandu-i totusi dovezi de afectiune. Irationalitatea Otiliei supara mintea clara, finalista a lui Felix. Apoi Otilia, fara interes material propriu-zis, arata afectiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se pare ca fetele nu iubesc in chip necesar pe tinerii de varsta lor si ca barbatii in etate exercita asupra lor un curios imperiu. Asta, pentru Felix, este o enigma. Si apoi enigma este tot acel amestec de luciditate si strengarie, de onestitate si usuratate. De ce Otilia sa-l prefere pe Pascalopol si nu pe el, si de ce apoi sa‑l paraseasca pe Pascalopol pentru o relatie mai plata? De ce la o fata asa de fina, urme de impuritati in idealuri? Aceasta criza a tine­retii lui Felix, pus pentru intaia oara fata in fata cu absurditatea sufle­tului unei fete, aceasta este enigma. - G. Calinescu