Aceasta variatiune pentru pian pe sonata ui Fa minor K466 de Domenico Scarlatti face parte dintr-un proiect componistic extins si anume un set de variatiuni pentru instrument de suflat si pian. Variatiunea de fata, in stil jazz, reprezinta o parafraza a sonateil lui Scarlatti. Mai exact, travaliul variational se desfasoara pe structura completa a sonatei, melodia originala fiind prezenta constant sub diverse moduri de expunere. Din punctul de vedere al tehnicii componistice, aceasta variatiune combina tehnica stricta cu cea putand fi inclusa in categoria variatiuni de caracter - acolo unde se intervine prin schimbarea metrului, prin augmentare ritmica si melodica, prin rearmonizare etc. - devenind in acest context variatiuni de gen. Muzicolgul Nicholas Cook3 ne da indicii despre "variatiunile improvizate" in care interpretii erau co-creatori ui Baroc. Sonatele in fa minor K466 si K239 au fost compuse de Scarlatti sub influenta iberica - melodia si armonia fiind in idiom hispanic - acesta activand ca muzician la curtile regale din Spania si Portugalia. Astfel, demersul componistic are menirea de a revela muzicienilor "clasicieni" o posibilitate de realizare a unei variatilmi pe baza tehnicii improvizatorice care are la baza teoria de jazz. Pe langa tehnici clasice de compozitie (augmentarea/diminuarea schimbarea metrului, schimbarea sensului prin aplicarea hemiolei, rearmonizarea, schirnbarea sintaxei etc.) scriitura omofona, izoritmica are 1n background rearmonizarea pe principiul jazz uoicing. Parcurgerea paralela - prin comparatie - a sonatei originale si a acestei parafraze, poate avea un caracter didactic in ceea ce priveste tehnica voicingca baza a artei improvizatiei de jazz, dar si in privinta tehnicilor de metamorfozare si prelucrare a unui material dat prin aplicarea figurilor de stil proprii compozitiei clasice, dar ui "idiom" jazz.