Incursiunile lui Vasile Parvan in protoistoria Daciei (mileniul I i de Crhristos) - desi au fost in parte corijate de descoperirile arheologice de dupa 1926 - au ramas puncte de pornire in recuperarea stiintifica a acestei perioade.
Volumul de fata reuneste, pentru prima data la un loc, texte aparute in romana sau in alte limbi, asupra trecutului nostru, complementare Geticii, gratie carora viziunea savantului despre daci se intregeste admirabil.
Senzational e studiul Dacii la Troia (care da titlul volumului), in virtutea caruia - impinsa de cimmerieni, care, la randul lor, erau alungati de sciti - o ramura a dacilor ar fi ajuns in Asia Mica si ar fi refondat Troia VII, pe ruinele Troiei homerice, pe care au stapanit-o timp de trei secole.
In felul acesta, istoria locala a dacilor patrunde spectaculos in istoria universala. Fragment din lucrare:

"Faptul ca din tot romanismul antic de la Rasaritul Alpilor Adriaticei nu s-a pastrat pana azi decat un fragment mai insemnat, din Nordul Dunarii de Jos, a fost intotdeauna o grea problema istorica si ca atare o tentatie de un ordin special pentru fiecare generatie de invatati, romani sau straini, care s-au ocupat cu istoria Europei sud-estice.
Un timp nu s-a indoit nimeni ca romanii de azi sunt urmasii romanilor lui Traian. Pe urma, insa, unii invatati au gasit ca prea e mare azi poporul romanesc, pentru ca sa se fi nascut numai din acei daco-romani, mai ales ca anume scriitori antici spun ca chiar nici n-a mai ramas romani in Dacia dupa a. 270. Iar pe de alta parte, romnismul antic din Illyricum (Pannoniile, Dalmatia, Moesiile) fiind pana, cel putin, in secolul al IV-lea (c. 380), extraordinar de infloritor, iar azi nemaiexistand aproape defel, istoricii moderni s-au gandit ca poate cea mai potrivita si logica explicare a romanismului nord-danubian ar fi de cautat in mutarea puternicului romanism antic din dreapta stanga Dunarii.
Dovezile pentru „continuitatea" sau „necontinuitatea" romanismului antic in Nordul Dunarii au fost adunate cu sarguinta de generatii dupa generatii de istorici, — fiecare generatie magulindu-se cu speranta ca a rezolvat ea definitiv problema si privind cu neincredere ori „bunavointa" reluarea ei de generatia urmatoare.
Autorul scrierii prezente, care, dupa varsta si studiile universitare e din generatia azi numita a celor mai batrani, se inscrie prin lucrarea sa, aparuta dupa ce acea generatie a inchis discutia (trecand la ordinea zilei!) printre cei tineri, care totusi cred ca mai e ceva de spus si au deschis iarasi chestiunea — se pare eterna — a „continuitatii" si „originelor” romanilor. Ca atare, noi cei tineri ne asteptam apriori la o exploatare a izvoarelor nefolosite indeajuns de “batrani”: epigrafice, lingvistice, etnografice si istoric-religioase, iar in ce priveste metoda, la o anume asprime fata si de fantazia proprie si de fantazia “autorilor” romani."