Se intilneau la vreo terasa, acum, de cind vremea le-o ingaduia, in jurul unei masute la cafenea, sub copacii de pe Via Veneto. Intii ajungea familia Groa, tatal si fiul. Si era atit de mare singuratatea lor incit, desi erau asa de apropiati, pareau foarte departe unul de celalalt. Indata ce se asezau, se scufundau intr-o tacere uriasa, care-i detasa de toate, ca daca se nimerea sa le cada sub ochi ceva, trebuiau sa-si ridice putin pleoapele sa vada. Apoi veneau impreuna ceilalti doi: Filippo Romelli si Carlo Spina. Romelli era vaduv de cinci luni; Spina, burlac. Mariano Groa se despartise de sotia lui cam de vreun an si si-a pastrat singurul copil, pe Torellino, deja licean, slabanog, cu un nas mare, cu ochii mici, stersi, infundati si cam sasii. Acolo, in jurul masutei, dupa ce se salutau, abia daca schimbau citeva cuvinte.